Meniul site-ului
Categorii
Statistica
Pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov
Pomenirea sfântului Părintelui nostru Serafim din Sarov
Pare o întreprindere îndrăzneaţă să vorbeşti despre un om aflat
atât de sus deasupra oamenilor obişnuiţi, încât pare a face parte "din
altă lume"! (Dealtfel însăşi Sfânta Fecioară i-ar fi spus într-o viziune
că el ar fi "de-al nostru" – adică, al lor, al celor cereşti!) Totuşi,
viaţa sa oferă un asemenea exemplu de iubire şi smerenie, încât poate
constitui un model de urmat, chiar dacă foarte puţini ar reuşi să îl
urmeze până la capăt.
Copilul Prohor (viitorul monah Serafim) s-a născut în noaptea de 19
spre 20 iulie 1759 în oraşul Kursk, în familia unui negustor înstărit. E
posibil ca însăşi naşterea sa în apropierea prăznuirii marelui prooroc
Ilie să fi constituit un semn al menirii sale! Apoi, familia în care a
venit pe lume a fost una deosebită şi binecuvântata, o adevărată familie
creştină. Tatăl său începuse construcţia unei biserici, terminată de
mama sa după moartea acestuia. Mama, pe numele ei Agatia, a constituit
un exemplu de mamă creştină, crescând în casa sa şi înzestrând fete
sărace. După moartea soţului, a devenit o văduvă "după principii
evanghelice", crescându-şi singură cei trei copii, şi asigurându-le o
educaţie aleasă. Cred că i s-ar fi potrivit foarte bine cuvintele
admirative ale unui păgân referitoare la o altă mamă, a unui sfânt de la
începuturile creştinismului: "Ce femei au creştinii!"
Tânărul Prohor a avut încă de mic copil semne ale menirii sale. La o
vârstă fragedă, a căzut din clopotniţa bisericii construite de părinţii
săi, însă a rămas cu totul nevătămat. Puţin mai târziu, s-a îmbolnăvit.
( Istoria nu specifică ce fel de boală era, dar se pare că, în acele
vremuri, era destul de grea, întrucât copilul zăcea.) Vindecarea sa a
fost cu totul miraculoasă, şi s-a datorat unei icoane a Maicii Domnului
purtată în procesiune prin oraşul natal, chiar prin faţa casei sale.
Devenind tânăr, după ce şi-a însuşit educaţia laică corespunzătoare
vremii, şi condiţiei sale, a pornit într-un pelerinaj la marea lavră
din Kiev. El s-a abătut şi prin orăşelul Kitaev, de lângă Kiev, unde
locuia un pustnic clarvăzător pe nume Dositei. Aceasta a fost primul său
maestru şi îndrumător, şi i-a trezit dorinţa de a-i sluji Domnului în
întregime. Peste numai doi ani, el s-a călugărit, intrând în mânăstirea
Sarov, pe care nu avea să o mai părăsească.
Chiar şi având acea chemare deosebită de Sus, el a avut mare
dragoste şi ascultare faţă de învăţătorii săi, cum ar fi stareţul
mânăstirii, şi un preot pe nume Iosif. După cum spunea el-însuşi:
"Ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea!"
Sau, în alte cuvinte: "Doamne, ai milă de noi, cei ce ne facem voia
proprie!"
Se cunosc nenumărate minuni şi întâmplări neasemuite ale vieţii
sale în mânăstire. După 16 ani petrecuţi în cadrul mânăstirii, el s-
aretras într-o colibă în munţi, o "sihăstrie", cu binecuvântarea
stareţului său, unde a petrecut alţi 16 ani.
În această sihăstrie, unde rareori călca picior de om, el hrănea
urşii din mână, cu pâinea uscată de la mânăstire. (După mărturia unei
măicuţe care l-a vizitat.) Tot acolo s-a petrecut "veghea celor 1000 de
zile": timp de 1000 de zile, el a stat pe o stâncă, rugându-se neîncetat
pentru păcatele sale, şi consumând doar câteva firimituri de pâine, cât
să îşi ţină zilele. Pare un lucru neomenesc, dar el-însuşi aparţinea
prea puţin "lumii oamenilor"! Apoi, tot în pădure, a suferit atacul a
trei tâlhari, care l-au bătut şi l-au lăsat schilod, mânioşi că nu
găsiseră bani în coliba sa. El i-a iertat mai târziu, după ce au fost
prinşi pentru altă tâlhărie – după exemplul Mântuitorului.
Apoi, după cei 16 ani, s-a reîntors în mânastire, după porunca
Maicii Domnului, ocrotitoarea sa, şi a reînceput să primească oameni.
L-au vizitat sute de pelerini, din toate categoriile sociale. Problemele
lor erau diverse: de la boli socotite nevindecabile (şi pe care sfântul
le vindeca prin rugăciune), şi până la probleme ale vieţii, dureri,
necazuri, cumpene. El, fiind văzător în Duh, dădea întotdeauna sfatul
potrivit. În chilia sa se petreceau adevărate minuni cu sufletele
vizitatorilor: oamenii seci şi orgolioşi ieşeau plângând, cu hotărârea
de a-şi schimba viaţa, cei întristaţi căpătau speranţă, cei nehotărâţi
în legătură cu drumul lor vedeau că li se luminează calea. Întrucât,
după cum spune un maestru modern: "cea mai mare minune este schimbarea
inimii omului!"
La fel de multe sfaturi şi vindecări aducea şi "în Duh", nefiind
prezent cu trupul, faţă de cei ce îl rugau cu credinţă. (Fapt continuat
şi după moartea sa fizică, petrecută la dat de 1 ianuarie 1833.)
Dar, la fel de importante ca exemplul vieţii sale înduhovnicite
sunt învăţăturile lăsate de el, şi aplicabile tuturor domeniilor vieţii.
El îi iubea mult pe mireni, cărora le dăruia o dragoste şi o grijă
deosebită. (Nici vorbă de acea dispreţuire mascată a celor păcătoşi!)
Mai mult, prietenii săi de suflet, şi ucenicii cei mai apropiaţi erau
câţiva mireni: părintele Sadovski, un preot căsătorit, moşierul
Motovilov, şi o altă familie boierească – Manturov, formată din doi
fraţi – un tânăr, şi o tânără. (De altfel, credinţa sfântului era că "ne
putem mântui oriunde, practicând orice fel de meserie. Mântuirea nu
este doar pentru călugări, ci şi pentru mireni.")
Elena Manturova, o fată de o frumuseţe deosebită, s-a călugărit la
Mânăstirea Diveev, fondată şi îngrijită de părintele Serafim. Moşierul
Nicolai Motovilov a avut parte de o convorbire minunată cu sfântul
despre scopul vieţii creştine, pe care a consemnat-o în scrierile sale.
În cursul acestei convorbiri, pe lângă faptul ca sfântul i-a spus că:"Scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt",
a avut privilegiul de a-l vedea pe acesta strălucind de lumina Duhului,
şi de a simţi şi alte semne ale prezenţei Duhului. El şi-a vândut moşia
şi s-a mutat lângă Sarov, trăind foarte modest, iar soţia sa, care era
protestantă, s-a botezat în ortodoxie, în urma altei minuni
evidente.(Aprinderea unei candele goale din casa sa, fără prezenţa
uleiului.)
Multe învăţături ale sfântului se referă la "păzirea de duhul
întristării", sau "acediei"(negrijii). El le vorbea cu multă blândeţe
măicuţelor atinse de acest duh, povăţuindu-le să nu îşi asume nevoinţe
peste puterile lor. Un alt "leac" pentru întristare, alături de
rugăciune, ar fi fost veselia ("Veselia nu e un păcat, maică. Ea alungă
plictiseala ce aduce deznădejdea. Şi nimic nu-i mai rău decât aceasta.",
spunea el) şi "a da de mâncare unui sărac". Dealtfel, vorbele sale erau
întotdeauna pline de blândeţe, şi li se adresa vizitatorilor numindu-i
cu dragoste: "bucuria mea".
Iată câtva dintre sfaturile sale:
"Roagă-te pentru toţi. Oferă lumânări. Nu îi lăsa pe mireni [sau pe fraţii tăi] să se descurajeze. Oricum, foloseşte-ţi propria judecată şi citeşte Evangheliile." "Iubeşte-ţi aproapele, aproapele îţi este propriul trup."
"Să fii ca o mamă, şi nu ca un tată, faţă de fraţi."
"Domnul Dumnezeu ne-a scos la lucru şi
ne-a umplut de harul său, astfel încât, culegând spicele mântuirii
semenilor noştri şi aducându-i pe cât mai mulţi cu putinţă în Împărăţia
lui Dumnezeu, să-I putem aduce roadă – unii 30, alţii 60 şi alţii
însutit."
"Tot ceea ce nu este făcut din dragoste
pentru Hristos, chiar dacă poate părea bun, nu aduce nici răsplată în
viaţa cealaltă, nici harul lui Dumnezeu în aceasta."
Şi, consider potrivit să închei prin cuvintele sale pe care le
consider cele mai luminate şi mântuitoare, şi care rezumă, într-un fel,
"lucrarea" vieţii unui creştin, şi misiunea la care este chemat:
"Dobândeşti duhul păcii, şi mii de oameni din jurul vostru se vor mântui."
Amin!
Всего комментариев: 0 | |
Calendar Ortodox